ABURCA, aburc, vb. I. 1. Refl. A se urca, a se sui; a se cățăra. Jder bătrînul se aburcă în șa cu destulă ușurință pentru cei cincizeci și cinci de ani ai lui. SADOVEANU, F. J. 66. Încalecă pe cal și se aburcă cu dînsul în înaltul cerului. SBIERA, P. 55. Începe a se aburca pe cireș în sus. CREANGĂ, A. 49. ◊ Fig. S-a topit amurgul plin ca o făclie, Tighelind cu aur norii de nămol, Și acu se-aburcă seara peste deal Domol. DEȘLIU, N. 51. ♦ Tranz. A ajuta pe cineva să se urce; a urca. Îl aburcă [pe Ruset] de subsuori pe trepte. SADOVEANU, Z. C. 345. 2. Tranz. A ridica, a lua în spinare. Bator era un animal bun și blînd, așa că taica Visalon aburca adeseori pe nepotul său Traian de-a călarea și-l proptea zîmbind. VORNIC, O. 156. Oșlobanu ia atunci lemnele din carul omului... apoi, săltîndu-le și aburcîndu-le cam anevoie, le umflă în spate. CREANGĂ, A. 83.