ACCENT 1. Pronunțare mai intensă sau pe un ton mai înalt a unei silabe* dintr-un cuvânt* sau a unui cuvânt dintr-un grup sintactic (sintagmă*, propoziție*, frază*); unitate suprasegmentală* intensivă*. • Clasificare: a) după unitatea în cadrul căreia funcționează: accent al cuvântului: strádă, mérgem; accent sintactic (de grup, al frazei); poate fi logic (intelectual), când reliefează o unitate considerată esențială pentru înțelegerea conținutului*: Am văzut-o pe María ( = nu pe Ioana), sau afectiv* (emoțional, emfatic), când reliefează o stare emoțională sau o atitudine subiectivă: Nú m-ai așteptat (nemulțumire, reproș); b) după natură: accent de intensitate (dinamic, (rar) expirator) – dependent de amplitudinea sunetelor, care este condiționată de energia articulării acestora; apare în limbi ca: româna, franceza, italiana, engleza, germana, rusa, maghiara etc. Există mai multe grade de intensitate. Cuvintele polisilabice – multe dintre ele derivate sau compuse – pot avea pe lângă accentul principal (forte) și accente secundare (slabe): bùnătáte, sùpermagazín, trȧnsoceánic, ràdioteleviziúne etc.; accent muzical (tonic), dependent de numărul de vibrații pe secundă care caracterizează articularea sunetelor. Apare în limbi ca: greaca veche, latina clasică, japoneza, coreeana etc. Poate fi ascuțit, grav sau circumflex, după cum este bazat pe ridicarea, pe coborârea sau, respectiv, pe ridicarea și apoi coborârea tonului, în interiorul silabei accentuate. Aceste două tipuri de accent nu se exclud reciproc, dar între ele nu există o relație de dependență: locul lor nu coincide în mod necesar. Unii specialiști disting și un accent cantitativ (temporal), dependent de durata emisiei; c) după poziție: accent fix, al cărui loc este condiționat fonetic sau morfo-sintactic; apare în limbi ca: franceza, maghiara, ceha, polona etc.; accent liber, al cărui loc este variabil; apare în limbi ca: româna, italiana, rusa, engleza etc. în funcție de comportamentul în cursul flexiunii, acest tip de accent poate fi stabil, dacă își menține locul din forma de bază în întreaga paradigmă*, sau mobil, dacă își schimbă locul în raport cu forma de bază. în română, de ex., accentul este relativ stabil în flexiunea nominală (există câteva excepții: unele substantive din fondul latin moștenit: sóră – suróri, nóră – nuróri, și substantivele neologice terminate în -o: rádio – radióuri, zéro – zeróuri etc.) și mobil în flexiunea verbală (cf. cântă – indicativ prezent, cântă – perfect simplu, cântám – imperfect etc.) • Cele mai frecvente tipuri de accentuare, delimitate în funcție de poziția în cuvânt a silabei accentuate sunt: accentuarea oxitonă – pe ultima silabă (cafeá, citít), paroxitonă – pe penultima (mașínă, văzúse), proparoxitonă – pe antepenultima (mázăre, contríbuie). în cuvintele polisilabice este posibilă și accentuarea pe alte silabe (a patra sau a cincea de la sfârșitul cuvântului: prépeliță, nóuăsprezece). în limbile cu accent liber, există posibilitatea accentuării diferite a aceluiași cuvânt. Formele diferențiate pot reprezenta variante libere, literare (profésor – profesór, íntim – intím, súntem – suntém, súnteți – suntéți) sau neliterare (únic – uníc, penúrie – penuríe, tráfic – trafíc, caractér – carácter); unele au caracter regional (bolnáv – bólnav, dușmán – dúșman, jiláv – jílav). • Accentul îndeplinește funcții diverse: culminativă, de punere în evidență a unei anumite silabe (accentul cuvântului); expresivă – de reliefare a unei unități semnificative (accentul sintactic); demarcativă – de delimitare a cuvintelor dintr-un enunț (accentul fix); distinctivă – de diferențiere semantică a cuvintelor formate din aceleași sunete (accentul liber, care poate fi relevant fonologie: cântă – cântă, copíi – cópii, lături – lătúri). 2. ~ grafic Semn diacritic* folosit în scrierea unor limbi pentru a marca anumite particularități de pronunțare a vocalelor (în franceză, accentul ascuțit și accentul grav marchează pronunțarea închisă, respectiv, deschisă a vocalei /e/, de ex.), inclusiv caracteristici de accentuare (în greacă, accentele marchează aspecte ale tonului), dar și particularități independente de pronunțare (în franceză, accentul circumflex relevă o caracteristică etimologică: dispariția consoanei /s/ din etimonul latin (âne < lat. asinus), sau diferențiază cuvinte omofone*: dû – du). în română este folosit foarte rar, pentru a evita posibilele confuzii între omografe*. 3. ~ metric / ritmic / prozodic Pune în evidență o anumită silabă în cadrul unei unități metrice sau ritmice (vezi METRU; RITM). 4. în limbajul curent, mod de a vorbi (sau de a pronunța) relevant pentru proveniența etnică, regională sau socială a unui individ (accent moldovenesc, accent american, accent periferic) sau specific acestuia. Particularitățile de pronunțare ale unei limbi sau ale unui grai creează o anumită impresie acustică asupra receptorului (se vorbește despre accent nazal, aspru, cântat etc.). L.I.R.