ACCENT, accente, s. n. 1. Evidențiere a unei silabe într-un cuvînt sau a unui cuvînt într-o frază, prin mărirea intensității vocii sau prin varierea tonului. ◊ Semn grafic care se pune uneori deasupra unei vocale spre a arăta că silaba respectivă este accentuată. ◊ Expr. A pune accentul (pe ceva) = a da (unei probleme) o atenție specială, a-i arăta un interes deosebit. Industrializarea socialistă pune accentul pe dezvoltarea, în primul rînd, a industriei grele și mai cu seamă a industriei de mașini. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 3-4, 34 ◊ Semn grafic întrebuințat în scrierea unor limbi pentru marcarea timbrului unor vocale. Accent grav. Accent ascuțit. Accent circumflex. 2. Fel particular de a pronunța cuvintele într-o limbă sau într-un dialect. Accent moldovenesc. ◊ Covaci... deși era ungur, vorbea romînește cu accentul de la București. DUMITRIU, N. 194. 3. Intonație afectivă, ton, mlădiere a vocii. Era în glasul dadacei mele accentul pe care îl cunoșteam, de mare îngrijorare înaintea primejdiei. SADOVEANU, N. F. 131. Deși atins de accentul acestui om, i-am replicat cu liniște. GALACTION, O. I 238. – Pl. și: (învechit) accenturi (NEGRUZZI, S. I 347).