ACROSTIH Compoziție poetică manieristă în care versurile sunt astfel alcătuite, încât literele lor inițiale, citite pe verticală, să formeze unul sau mai multe cuvinte (cel mai adesea, un nume de persoană). în literatura română premodernă, au scris poeme în acrostih Ienăchiță, Nicolae și Alecu Văcărescu, ca și Costache Conachi: La doi ochi ce sunt din fire /plini dă nur și dă simțire Urmează ca să să-nchine / vrând și nevrând fieșcine. Căci într-o căutătură / viață dau și viață fură. Sunt dăprinși tot a supune / ș-a robi fără minune. Acești ochi plini de putere / căutând cu mângâiere N-au zăbovit să găsească / lesnire să mă robească; Dar și eu fără sfiială / le didei făgăduială Rob să le fiu în vecie / cu mare statornicie; Acest dulce dă rob nume / să-l port și în ceea lume. (A. Văcărescu). Este, de asemenea, cunoscută poezia lui B.P. Hasdeu intitulată La noi e putred mărul, care are în acrostih trimiterea La „Convorbiri literare”. M.M.