ACT (< fr. acte < lat. actus, de la agere, a lucra) Diviziune a acțiunii unei opere dramatice, împărțite la rîndul ei în tablouri sau scene. Numărul actelor, separate între ele prin antracte (pauză între acte), într-o asemenea operă, este determinat de întinderea acțiunii, el variind de la un act (Conu Leonida față cu reacțiunea de I.L. Caragiale), mai frecvent la trei, preconizate de estetica hegeliană, precum și la patru sau chiar mai multe acte (Cocoșul negru, de V. Eftimiu, șase acte). Un precept, formulat de Horațiu și care a dăinuit multă vreme în dramaturgie, a fost împărțirea acțiunii în cinci acte. Anticii nu cunoșteau diviziunile precise și nete introduse de moderni în operele lor. În teatrul antic, acțiunea se întrerupea din vreme în vreme, actorii oprindu-se din jocul lor sau păstrînd tăcerea, spre a face loc corului. Se produceau astfel unele intermedii, care nu erau, ca în accepțiunea modernă, acte propriu-zise. Împărțirea în acte apare în dramaturgia latină (ex. Aulularia lui Plautus, alcătuită din cinci acte; Adelfi de Terentius, din șase acte), cea greacă folosind protaza, epitaza, catastaza și catastrofa (v.), împărțire ce corespunde oarecum actelor din teatrul modern, cu deosebire că ele nu erau despărțite prin antract. La romani, noțiunea de act desemna întregul gen dramatic, corespunzând în acest sens cu drama la greci. Mai tîrziu termenul a fost aplicat unei părți distincte a operei dramatice. În tragedia clasică franceză, tregedienii, între care Corneille, în primele sale încercări, au căutat să folosească acte de aceeași lungime, tendință de care teatrul romantic s-a emancipat, cu atît mai mult teatrul modern.