ACȚIUNE (< fr. action < lat. actio, lucrare) Totalitatea faptelor, întâmplărilor, într-o operă literară epică sau dramatică, denumită și afabulație. Unul din elementele compoziționale sau de structură ale acestor opere. Ca procedeu al tehnicii narative, acțiunea își vădește esențiala ei funcție estetică – evocarea – prin mai multe modalități: desfășurarea cronologică a evenimentelor, printr-o acțiune lineară – ca în romanul picaresc – apoi, odată cu romanul balzacian, acțiunea cu planuri paralele, iar în proza modernă ajungîndu-se la fragmentarism și discontinuitate. Ea mai poate fi continuă, ca în Iliada, și discontinuă, cu întreruperi, ca în Odiseea. Alcătuită dintr-o succesiune de momente, unele mai importante – momente principale – altele mai puțin importante, dar necesare în desfășurarea ei – momente secundare – acțiunea dintr-o opera literară, epică sau dramatică, se caracterizează printr-o gradație ascendentă sau climax a acestor momente, pînă la un punct culminant (v.) și o gradație descendentă a acestora sau anticlimax, gradație ce duce spre deznodămînt (v.). În poezia lirică nu se poate vorbi de acțiune, deoarece în creația lirică se exprimă emoții (bucurie, tristețe, dor etc.) pe care poetul le trăiește și ni le mărturisește nemijlocit. O sumară și simplă acțiune se află doar în idilă (v.) și în poemele lirice obiectivate (Luceafărul de M. Eminescu). În astfel de poezii, nu acțiunea constituie fondul. Ea este doar un mijloc prin care se realizează conținutul liric, subiectiv, al poemului. Acțiunea dramatică se caracterizează și ea printr-o succesiune de evenimente, relații reciproce complexe ale personajelor cu năzuințele lor care, întruchipate integral, în mișcările și dialogurile actorilor, capătă un caracter dramatic. Ea diferă de acțiunea unei opere epice (roman, poem) prin faptul că întregul ei conținut este întruchipat în „gesturi verbale”, în monologurile și dialogurile personajelor.