ACȚIUNE (< fr. action < lat. actio < agere, a lucra) Parte a retoricii, referitoare la felul intonării cuvintelor, la atitudinea și gesturile oratorului, căreia anticii îi atribuiau o mare importanță, și pe care Cicero, în De oratore, o socotea ca fiind, într-o oarecare privință, o „elocință a corpului”. După Quintilian, un discurs lipsit de acțiune, oricît de bun ar fi, nu produce nici un efect, iar Demostene socotea acțiunea ca o calitate indispensabilă a oratorului. Rostirea unui discurs implică trei cerințe: memorie, voce, gest, factori importanți în actul persuasiunii și al comunicării. Memoria ajută pe orator să-și exprime curgător ideile, atunci cînd nu recurge la lectura lor, vocea să le facă înțelese și simțite de ceilalți, iar gestul să anime cuvintele și să completeze gîndirea, în privința gesticulației cerîndu-i-se oratorului o anumită pondere în folosirea ei. Vocea, la rîndul ei, e supusă și ea unor anumite cerințe. Tonul folosit de orator și variatele-i nuanțe sînt strîns legate de natura sentimentelor și ideilor exprimate (revoltă, milă, durere, bucurie, amenințare, entuziasm etc.). Grecii puneau mare preț pe calitatea vocii, cerință de căpetenie a vorbirii frumoase, ceea ce explică existența la ei a unei discipline – fonaxia – ce cuprindea diferite indicații în privința îngrijirii ei, nuanțarea timbrului vocii. Marii oratori aveau pe lîngă ei un fonask, îndeobște un sclav grec, care, în timpul rostirii discursului, indica tonalitatea cu ajutorul flautului. Gesturile, socotite ca o expresie a gîndirii prin mișcările corpului, au fost împărțite de retori în: indicative, prin care se desemnează prin mimică: timp, număr, persoane etc; imitative, care, prin anumite semne particulare, fac cunoscute persoane, lucruri; afective, exprimând pasiune, impulsiuni afective. Fizionomia are și ea limba sa. În ea se reflectă, ca într-o oglindă, toate mișcările și pasiunile sufletești. Această parte a artei oratorice este socotită ca esențială pentru orator.