ADĂPOST, adăposturi, s. n. Loc ferit, care apără de vreme rea, de arșiță, de primejdii etc.; construcție făcută în acest scop. V. refugiu. [Copăceii din butoiașe] iarna erau băgați la adăpost călduț, acolo unde se păstrează și alte plante și alte flori. PAS, L. I 86. Oamenii stăteau tăcuți: în singurătatea cîmpiilor, în adăpostul șubred, plin de fum și de umbră. SADOVEANU, O. II 223. Doi licurici și-aprind sfiala în adăpostul de otavă. GOGA, P. 56. ◊ Fig. În ungherul unor crieri Și-or găsi, cu al meu nume, adăpost a mele scrieri! EMINESCU, O. I 134. ◊ Adăpost antiaerian (adesea fără determinare) = loc special amenajat pentru apărarea (în timp de război) contra bombelor și a altor proiectile (aruncate de obicei din avion). ♦ Loc de azil, cămin. Am nevoie de adăpost și de hodină. SADOVEANU, N. F. 110. Bați cărări fără de rost, Rupt îți este straiul Și n-ai nici un adăpost... Parcă blăstămat ai fost Foc să-ți fie traiul! NECULUȚĂ, Ț. D. 111. Dar eu, ce fac tocmai acum la bătrînețe fără leac de adăpost? CREANGĂ, P. 175. ◊ (Precedat de obicei de prep. «la») Protecție, ocrotire, apărare. Vreo douăzeci de țărani... ședeau pe vine la adăpostul zidului. DUMITRIU. B. F. 90. ◊ Expr. A (se) pune (sau a fi) la adăpost de ceva = a (se) adăposti; fig. a preveni un neajuns, a (se) feri de o amenințare. Satul Florești, împrăștiat ca toate satele de munte, se ascundea între coline, pus parcă la adăpost de vremuri grele. BRĂESCU, V. A. 110.