ADĂSTA, adăst, vb. I. Tranz. (Învechit, astăzi poetic) A aștepta. Departe, pe țărmul stîncos dobrogean, Vapoarele-adastă semnalul. FRUNZĂ, în POEZ. N. 223. Chiajna... adăsta pe boierii moldoveni într-un falnic cort rotat de covor alb. ODOBESCU, S. I 173. ◊ Absol. Apoi, fără să mai adaste... își strînse sculele și le rîndui la ascunzătoarea lor obișnuită. SADOVEANU, N. F. 103. Sună Someșul în vale, Pe Feleac – pustiu urcușul... Cată-n zare catedrale Și adastă, tot adastă. BENIUC, A. R. 37.