AMORȚI, amorțesc, vb. IV. Intranz. 1. (Despre ființe și despre corpul sau o parte a corpului lor) A deveni, pentru un timp, fără simțire, insensibil, a rămîne ca mort; a înțepeni. Mi-a amorțit piciorul. ◊ Atunci își luă Trifon pălăria [fermecată] din cap și toți amorțiră ca morții. RETEGANUL, P. I 10. ◊ Fig. După izbucnirea de furie, coana Eleonora amorțise iar. DUMITRIU, B. F. 52. Iarna veni viforoasă și plină de semne de spaimă. Pînă și marea-n neastîmpăr acum amorțise la țărmuri. ANGHEL-IOSIF, C., M. II 100. ◊ Tranz. Femeia a urmat să-l domolească [pe demonul mărilor], suflînd asupra lui... pînă ce l-a amorțit în afundul somnului. SADOVEANU, D. P. 106. 2. (Despre animalele care hibernează) A intra în perioada de hibernare. Ursul amorțește în timpul iernii. 3. Fig. A-și pierde puterea, a slăbi în intensitate. După suferiri multe, inima se-mpietrește... simțirea amorțește. ALEXANDRESCU, P. 79. ◊ A încetini, a lîncezi. Adevărul este că munca noastră nu se cuvine să amorțească niciodată. SADOVEANU, P. M. 140. ♦ Tranz. A domoli, a potoli. Hotărîră a amorți suferința prin vesela petrecere. NEGRUZZI, S. I 218.