AMURG, amurguri, s. n. Semiîntuneric care se lasă. după apusul soarelui și ține pînă la venirea nopții; sfîrșitul zilei, înserare, crepuscul. E seara pe-aproape și ziua se stinge... Amurgu-i de sînge... Și cerul e roșu, și ceru-i de pară... TULBURE, V. R. 41. Cîmpiile se scufundau tot mai mult în liniștea amurgului cald de sfîrșit de martie. SADOVEANU, O. LV 7. Iată, din văile-adînci se urcă spre creștete-amurgul, Umbrele nopții se-ntind și liniștea vine din ceruri. COȘBUC, P. II 63. ◊ Fig. Își aducea aminte de Potcoavă cel de altădată, acum cufundat într-un amurg de basm. SADOVEANU, O. I 93. ◊ Loc. adv. În amurg sau în amurgul de seară sau (învechit) într-amurgul = pe înserate. Era în amurg tîrziu și cerul se întuneca din ce în ce. DUNĂREANU, CH. 31. În amurg de seară, Lelea Fira sta, Gheme depăna, Sfaturi înșira Pentru fată-sa. COȘBUC, P. II 142. Călător, care-ntr-amurgul pe paveaua sunătoare Treci... NEGRUZZI, S. II 92. ◊ Expr. A da în amurg = a amurgi, a se însera. [Fata] pînă seara nu jucă cu altul decît numai și numai cu dînsul. Cînd dete în amurg... ea pieri. ISPIRESCU, L. 310. ◊ Fig. Se-nălța pe albăstreala întunecată a cerului un părete îngust și negru, cu muchea surpată, cu laturile crăpate, fioros și cobitor ca urma unui păcat în amurgul conștiinței. ODOBESCU, S. I 162. ♦ Fig. (Uneori determinat prin «al vieții») Bătrînețe, sfîrșitul vieții, declin. Mi-o închipuisem cu părul alb, într-o bătrînețe calmă și înțeleaptă, fiind mai departe ființelor noastre în amurg același prilej unic de întîlnire și încîntare. BOGZA, C. O. 5. Trist e deșertul ce se-ntinde Pe sub amurgul vieții. ALECSANDRI, P. III 183.