BASM (v. sl. basni, născocire) Specie a genului epic, narațiune în proză îndeosebi, și mai puțin în versuri, în cuprinsul căreia, cu ajutorul unor mijloace tradiționale, se povestesc întîmplări fantastice, puse pe seama unor personaje sau forțe supranaturale, din domeniul irealului. Basmele, la baza cărora stă elementul fantastic, generat de caracterul fantastic în care apărea lumea pentru omul primitiv, după originea lor, pot fi populare și culte. Cele populare sînt supuse variabilității, datorită circulării lor pe cale orală, chiar dacă prin culegerea lor de către folcloriști au fost fixate prin tipărire. Cele culte însă, unele versificate (ex. Călin Nebunul de M. Eminescu, A fost odată de Șt.O. Iosif, Cetină Dalbă de G. Coșbuc), altele în proză ca, de exemplu, Poveștile lui Ion Creangă, Făt-Frumos din lacrimă de M. Eminescu rămîn în forma în care au fost create. Unii cercetători au încercat să dea o explicație antropologică poligenezei basmului, bazată pe identitatea generală a spiritualității omenești: în locuri diferite au apărut creații asemănătoare, care au circulat. Această idee a poligenezei basmului a fost completată cu ideea influențelor reciproce. În fondul basmelor se întrezăresc reminiscențe ale unor îndepărtate credințe mitice. „Visuri ale popoarelor”, cum sînt socotite, basmelor li se atribuie totuși o origine diferită: mitologică, indianistă, antropologică, iar după B.P. Hasdeu, care stabilește o asemănare între basm și vis, basmul ar fi apărut odată cu nașterea omenirii. Toate aceste teorii dovedesc nu numai îndepărtata vechime a basmelor, dar și faptul că ele nu pot fi socotite creația unui singur popor. Clasificări diverse, fundamentate pe variate criterii, au fost propuse de cercetătorii basmelor. În literatura noastră, o asemenea clasificare a fost încercată de Lazăr Șăineanu, în studiul său asupra basmelor, deosebindu-le în: basme fantastice, în care elementul principal îl constituie miraculosul; basme etico-mitice, care, pe lîngă faptele numeroase ale eroilor, cuprind și anumite învățături morale; basme glumețe, în care predomină umorul. Prima colecție de basme apărută în limba română este aceea a lui Stănescu Arădeanul, tipărită în 1860, la Timișoara: Proza poporală. Povești culese și corese, una din cele mai populare și bogate colecții rămînînd aceea a lui P. Ispirescu Legendele sau Basmele românilor (1872 și 1882). Cu tot caracterul fantastic al întâmplărilor, basmele reflectă totuși felul de a gîndi și de a simți al poporului. În basme sînt exprimate năzuințele, visurile și aspirațiile sale către o viață mai bună, dorința de a supune forțele naturii, de a vedea triumfind adevărul și dreptatea în lume. „Basmul e un gen vast, depășind cu mult romanul, fiind mitologie, etică, știință, observare morală etc.” Oglindire a vieții în moduri fabuloase (G. Călinescu, Estetica basmului). Basmele prezintă o serie de particularități artistice tradiționale. În afara fantasticului întâmplărilor și eroilor, al dualismului binelui și răului, ele încep și sfîrșesc cu o serie de formule tradiționale: formula inițială (A fost odată...) menită a duce pe ascultători în lumea irealului, formula finală (Încălecai pe o șa...) prin care ascultătorii sînt readuși la realitate și uneori cea mediană (Și-nainte cu poveste, că de-aicea mult mai este...), un fel de pauză în acțiunea mai extinsă a unor basme – formule, care, deși variază de la povestitor la povestitor, totuși, în factura lor sînt asemănătoare. Conținutul acestor formule este fantastic și hazliu, iar ca formă sînt ritmice și uneori rimate. Narațiunea se desfășoară și ea cu ajutorul unor formule tradiționale, de obicei ritmice și rimate, subliniind unele momente principale din desfășurarea acțiunii. Și se luptară, Și se luptară Zi de vară, Pînă-n seară. Repetarea numărului trei (trei feciori de împărat, trei zmei cu trei palate sau fete de împărat, trei încercări de luptă etc.) scoate în relief creșterea progresivă a amănuntelor, cantitativ și calitativ, încetinește ritmul acțiunii, menține interesul și întărește impresia asupra ascultătorilor. Arta povestitorului, mișcările, mimica aduc basmului, în transmiterea lui orală, unele elemente dramatice.