BASMA, basmale, s. f. 1. Bucată de pînză sau de mătase, de obicei colorată, de formă pătrată, care se întrebuințează de femei spre a-și înveli capul sau spre a lega și duce în ea ceva. V. tulpan, năframă, maramă. Îi legase și părul într-o basma neagră lucitoare. DUMITRIU, B. F. 142. O săteancă bătrînă o îmbrobodea pe Hanora cu o basma țărănească. CAMILAR, N. I 103. Își luă într-o basma lucrușoarele lui, mai nimic, și ieși. CARAGIALE, O. I 326. Fata... luă cu dînsa o gresie, o basma cu chenar pe margine și o perie. ISPIRESCU, L. 194. ◊ Expr. A scoate (pe cineva) basma curată = a scăpa (pe cineva) de o învinuire. A ieși (sau a scăpa) basma curată = a ieși cu bine dintr-o încurcătură. Hoții o scăpat basma curată... și tot noi și cu vina și cu gloaba (= amenda). HOGAȘ, M. N. 198. 2. (Regional) Batistă. [Banii] care-i mai rămăseseră ii păstra într-un nod al basmalei. PAS, L. I 10. Fetele dădeau pe ascuns flăcăilor basmale și inele, jurîndu-le că nu o să se mărite, că o să-i aștepte. BUJOR, S. 39. – Variantă: (învechit) băsma (KOGĂLNICEANU, S. 112) s. f.