BETEAG, -Ă, betegi, -e, adj. 1. (Despre ființe sau organele lor) Care are un defect, o infirmitate; schilod/infirm. Nu e vina ta că te-ai născut beteag. BARANGA, V. A. 8 Pe patul său, lungit, cu piciorul beteag, oblojit, peste învelitoare, stătea Iani. PAS, L. I 99. Cocostîrci betegi și reumatici șchioapătă ca după o cursă neizbutită. ANGHEL, PR. 113. ◊ Fig. Mut scaunul beteag de lîngă masă Și stau așa, cu spatele la sobă. TOPÎRCEANU, P. O. 65. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «la» sau «de» și arătînd organul bolnav) Destul strig și lăcrămez, zice, că-s beteagă de picioare și nu ies din casă. SADOVEANU, N. F. 173. Un ciocîrlan șchiop, jumulit și beteag la o aripă. POPESCU, B. III 122. Nu căta că-i cam beteag la nas. L-au pișcat țînțarii. ALECSANDRI, T. I 429. [Iubita] mi-e beteagă, vai, d-o mînă. N-a spălat rufe de-o lună. TEODORESCU, P. P. 308. 2. (Transilv., Ban., în opoziție cu sănătos) Bolnav. Se văieta, că nu mai poate de beteagă. RETEGANUL, P. I 48. Cine are dor și drag Cîtu-i lumea-i tot beteag. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 396.