BINECUVÎNTAT, -Ă, binecuvîntați, -te, adj. 1. (Cu sens bisericesc) Care a primit binecuvîntarea cuiva. 2. Fig. Bogat înzestrat de natură. 3. (Despre lucruri) Care merită laudă (pentru acțiunea sa binefăcătoare). O ploaie binecuvîntată. 4. (Despre cauze, motive etc.) Bine întemeiat, legitim. – V. binecuvînta.