BIU adj. și s. n. sg. 1. Adj. (Trans. SV) Bogat, îmbelșugat. Rod biu vor rodi. VISKI, apud TEW. ◊ Loc. adj. De biu = deplin. Întremaré cé de biu a credinței noastre. CAT. CALV., apud TEW. 2. S. n. sg. (Mold., Trans. SV) Abundență, prisos, belșug. A: Bișugul și bivul carile peste toată iarna avusease. CANTEMIR, IST. ◊ Loc. adv. De biu = îndestul; cu prisosință, din belșug. A: Împăratul i-au dat să-și ia obrocuri și venituri de tot feliul …, să-și aibă de ajuns și de biu de toate. DOSOFTEI, VS, apud TDRG. Și oricît de flămînd stomahul ț-ar fi, de biv și de sațiu a-l sătura și a-l împlea destul să fie. CI, 171; cf. DOSOFTEI, PARIMIAR; CANTEMIR, IST.; N. COSTIN. C: Ce mai bună-i zuoa morții, precum mai de biu am înțeles mai deasupra. SA, 581; cf. SICRIUL DE AUR, apud TEW; VISKI, apud TEW; PSALTIRE SEC. XVII, apud TEW. Variante: biv (CI, 171; CANTEMIR, IST.; N. COSTIN). Etimologie: magh. bő, bőv. Vezi și bios, biosime. Cf. bios, buiac (1); biosime. adjectiv substantiv neutru