Definiția cu ID-ul 418269:
Dicționare etimologice
Explică etimologiile cuvintelor sau familiilor de cuvinte.
bleau s. m. invar. – Strop, pic; indică minimum ce se poate exprima (pentru a întări, prin absență, ideea de liniște). Creație expresivă (Iordan, BF, II, 181); coincide cu bg. ble, bljach (DAR). – Der. bleau, s. m. (animal cu urechile căzute); bleahă (var. blehaucă), s. f. (scroafă cu urechile căzute); blehăi (var. blehoti, bleheti), vb. (a lătra), prin intermediul unei asocieri curente între noțiunea de „gură” și cea de „cîrpă”, cf. bleancă, fleancă, fleoarță etc; bleașcă, s. f. (palmă, lovitură; zgomot produs de căderea unui obiect moale și umed), cf. fleașcă; bleasc, s. n. (respirație, răsuflare; bale, salivă), al cărui ultim sens este din sl. blĕšku „strălucire, bale”, după DAR (explicație ce pare greșită, căci acest sens nu apare în sl., cf. Iordan, BF, II, 183); blești, vb. (a slobozi un cuvînt, a deschide pliscul; a vorbi cu dificultate, a îngăima); coincide, probabil datorită aceleiași surse expresive, cu bg. mlaštjă „a mesteca, a molfăi”; blescăi, vb. (a murdări cu pămînt, a noroi), cf. plescăi; bleocăi, vb. (a bîrfi, a șușoti); bleoci, vb. (a vorbi, a lătră); bl(e)oșticăi, vb. (a merge cu greu printr-o mlaștină). Aceste cuvinte nu sînt în mod necesar der. direcți de la bleau, însă par a ilustra aceeași intenție expresivă. Cf. bleandă, bleg, bleot.