Definiția cu ID-ul 899668:
Dicționare explicative
Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.
BLESTEMA, blestem, vb. I. 1. Tranz. (Și în forma populară blăstăma) A spune, a rosti, a exprima un blestem împotriva cuiva (v. afurisi); a invoca abaterea unei nenorociri asupra cuiva. În «Venere și Madonă» poetul învinuiește, blestemă pe iubita sa. GHEREA, ST. CR. I 143. Plimbă-se călugării, Blestemîndu-și părinții, De ce i-au călugărit Și nu i-au căsătorit. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 217. ◊ (Urmat de propoziții secundare arătînd felul nenorocirii) Împărăteasa își blăstămă fata ca să se facă pasăre verde și nouă ani să trăiască în codru. BOTA, P. 105. ◊ Absol. Femeile au început să țipe, să ocărască și să blesteme. PAS, L. I 31. ◊ Refl. reciproc. Hai să ne blăstămăm, și care dintre noi amîndoi a fi mai meșter, acela să ieie banii! CREANGĂ, P. 58. 2. Intranz. A înjura, a ocărî cu vorbe urîte, a rosti vorbe de hulă; a huli. Femeia blestema de ciudă... mai ales că și pruncul plîngea în leagăn. CAMILAR, TEM. 82. ◊ Tranz. (Cu privire la un moment din viață, la viață, soartă etc.) A cîrti, a se revolta împotrivă-i. Viața nu-mi blestem Și nici moartea nu mi-o chem. MACEDONSKI, O. I 39. 3. Prez. ind. accentuat și: blestem. – Prez. ind. pers. 3 și: blesteamă (GHEREA, ST. CR. I 143). – Variante: (popular) blăstăma, blastăm și blăstăm, blăstema vb. I