BUIESTRU¹ s. n. Trap mărunt al calului, care îngăduie călărețului să nu salte în șa; mers special al unor animale, cînd calcă cu picioarele de pe aceeași parte deodată. Vine domol la vale un călăreț tînăr, în buiestru țăcănit. CARAGIALE, O. I 368. Calul bătrîn nu se mai învață în buiestru. ◊ Loc. adj. În buiestru = buiestraș. Cal în buiestru. ◊ Loc. adv. În buiestru = în trap mărunt. Boierii jucau înainte, în buiestru, pe cai aprigi. SADOVEANU, O. I 298. Fugari neobosiți... ce abia atingeau, în buiestru, cu copita de țarină. ODOBESCU, S. I 161. ◊ Fig. Domnu inginer a nostru e cal vîrstnic. I-a trecut vremea să învețe buiestrul. SADOVEANU, N. F. 131.