BUTURUGĂ, buturugi, s. f. Parte noduroasă sau scorburoasă rămasă dintr-un trunchi de copac tăiat sau frînt, avînd rădăcinile încă înfipte în pămînt sau smuls cu rădăcini cu tot; bucată groasă (noduroasă) de lemn de foc. V. buștean. Mai era o buturugă, dar nu încăpea în sobă. PAS, Z. I 133. Rămăsesem tăcut pe o buturugă, privind cetele de plutași care se depărtau zgomotoși, iscodind pădurea. DUNĂREANU, N. 30. Pe lîngă buturugi... se adună putregaiul și pămîntul se prăfuiește. SLAVICI, O.I 161. Atunci a ta osîndă sfîrșit să aibă-n lume, Cînd astă buturugă de arbor ars... Va da și flori și frunze. ALECSANDRI, P. III 304. Buturuga mică răstoarnă carul mare (= un lucru care pare mic, neînsemnat, poate avea ia un moment dat o mare importanță sau influență). ◊ (Ca termen de comparație, arătînd imobilitatea, insensibilitatea, mărimea sau greutatea) Ai mers în urma ei, trudindu-te să-ți miști picioarele care ți se păreau grele ca niște buturugi. PAS, Z. I 68. Se culcase... și dormise ca o buturugă. CARAGIALE, la TDRG. ◊ Fig. Nu-mi stă-n minte cum la-așa frumoasă fată, Buturuga Statu- palmă au putut să fie tată!... ALECSANDRI, P. A. 150.