cearcăn (cearcăne), s. n. – 1. (Înv.) Cerc. – 2. Cerc luminos care uneori înconjoară Soarele sau Luna, halo. – 3. Cerc care înconjoară un obiect. – 4. Cerc vînăt care înconjoară uneori pleoapa înferioară. – 5. Compas de dogar. – Var. țarcăn. Origine incertă. Se consideră reprezentant al lat. circinus „compas”, de la circināre „a rotunji” (Densusianu, Rom., XXXIII, 276; Pușcariu 329; Candrea-Dens., 312; REW 1942; Iordan, Dift., 116; DAR), dar fonetismul nu e clar; cf. it. cercine, fr. cerne, sp. cercén, cercenar, cu sensuri asemănătoare. Rezultatul rom. ar fi trebuit să fie *cércen, și nu se înțelege cum s-a ajuns la un c velar. Explicația lui Pușcariu (ZRPh., LVII, 263; Archiv., CLXIV, 213; Dacor., III, 396; DAR), bazată pe un lat. *circanus, este greșită, căci ridică o problemă de schimbare de accent și face abstracție de an › în (cf. Rosetti, I, 58). Byck-Graur 20 se gîndesc la un sing. analogic, reconstruit pe baza pl. *cercene, în gemene < geamăn; cu toate acestea, prezența lui c pare că ar fi trebuit să împiedice analogia (este greu de crezut, plecîndu-se de la margine, la o formă der. *margă-, oricare ar fi analogia); formele care ridică aceeași problemă, leagăn și mesteacăn, care se invocă în sprijinul acestei opinii, sînt de asemenea incerte, circinus este justă, s-ar cuveni mai curînd să se plece de la *carcinus din gr. ϰαρϰίνος care, pe lîngă „cancer”, înseamnă și „compas”, ca circinus, și provine de la ϰαρϰινόω „a curba”. Contaminarea ambelor cuvinte pare sigură (cf. circinus „herpes”, care trebuie să provină de la sensul cuvîntului gr.); și de la un rezultat rom. *carcen se poate presupune a fi o metateză de la cearcăn. Totuși, este mai probabil să fie vorba de o der. internă în rom., pornindu-se de la cerc sau de la o formă f. dispărută, *cearcă, ca în boc, boacă › boacăn, pe baza unui suf. construit pe baza modelului lui zdravăn, țapăn etc. – Der. cercăni, vb. (a înconjura cu un cerc).