CERDAC, cerdace, s. n. 1. Mic pridvor cu balustradă, uneori închis cu geamlîc, așezat deasupra gîrliciului pivniței, în prelungirea prispei (la casele țărănești); galerie deschisă, mărginită de stîlpi și așezată lateral sau în fața unei clădiri (la vechile case boierești și domnești sau la mănăstiri). Una cîte una ieșean afară, în fața cerdaculiu. CAMILAR, N. 1 334. Acolo, în cerdacid cu geamlîc, e cald, foarte cald; soarele tremură cercurele argintii pe podele. SADOVEANU, O. III 233. Suii scara, aruncai mantaua pe balustrada cafenie a cerdacului și intrai în casă. HOGAȘ, M. N. 16. A doua zi, boierul era căftănit și meterhaneaua turcească îi țîrlîia sub cerdac. ALECSANDRI, T. 141. Abia unde și unde se mai vede cîte un palat vechi... cu cerdace mari. NEGRUZZI, S. I 71. ♦ (Impropriu) Balcon. D-aicea [ce-i], măi Ioane?! întreabă... strîmbîndu-și gîtul după suișul peretelui, ca s-ajungă cu privirea peste cerdacurile rîndului al treilea, pînă la coperiș. SP. POPESCU, M. G. 56. 2. Clădire izolată, cu o singură încăpere, așezată pe o ridicătură de pămînt sau pe stîlpi înalți, servind adesea ca post de observație; pavilion, chioșc. Unde-i grădina de la cerdacul lui Ferenț? NEGRUZZI, S. I 321. La grădină, la cerdac Lui Hagi Baba Novac... Lungă masă e întinsă Și de oaspeți mulți cuprinsă. ALECSANDRI, P. P. 149. 3. Acoperiș de fîntînă. La fîntîna cu cerdac Este-un trandafir de leac. ALECSANDRI, P. P. 411. – Pl. și: cerdacuri. – Variantă: ceardac (GALACTION, O.I 344, IOSIF, P. 25, ODOBESCU, S. I 126, RUSSO, O. 159) s. n.