CERȘI, cerșesc, vb. IV. Intranz. 1. A cere de pomană, a cere milă, a umbla cu cerșitul. Ea cere lucru; cere și- roagă să muncească, Nu-i trebuie pomană și nu vrea să cerșească. COȘBUC, P. II 1S7. S-au întîlnit pe uliță cu o muiere bătrînă, care cerșea de la trecători. RETEGANUL, P. II 37. Bată-te crucea, bogat... Toată iarna ți-am cerșit Să-mi dai două-trei parale, Să iau mălăiaș și sare, Că-mi mor copiii de foame. TEODORESCU, P. P. 289. ◊ Fig. El se da tot mai aproape și cerșea copilărește. EMINESCU, O. I 104. ◊ Tranz. Inimile vor viață, Nu se frîng așa-n neștire, Cerșind pietrelor iubire Și foc sloiului de gheață. VLAHUȚĂ, O. A. I 68. 2. A cere cu stăruință și înjosindu-se ca un cerșitor. În tină, la picioare, Iertare veți cerși plîngînd. NECULUȚĂ, Ț. D. 52. Trepădam... prin antecamerele Senatului, cerșind voturi pentru încetățenirea unui cetățean de care să se fi mîndrit o cetate. CARAGIALE, O. VII 295. ◊ Fig. Cîntări tînguitoare prin zidurile reci Cerși-vor pentru mine repaosul de veci. EMINESCU, O. I 127.