cimpoi (it. cornamusa, zampogna; fr. biniou cornemuse, dondaine, musette; germ. Dudelsack, Sackpfeife; engl. bagpipe; rus. волинка) Instrument descinzând din vremuri străvechi, ce se întâlnește și astăzi în regiunile Scoției, în unele regiuni ale Franței, în România și în alte țări. De forme și dimensiuni diferite, c. este alcătuit, în general, dintr-un burduf de piele umflat cu aer de către instrumentist, fie suflând printr-un tub, fie acționând cu brațul niște foale. Pe burduf sunt fixate mai multe tuburi de lemn prin care este împins aerul comprimat în interior; una dintre țevi este un fluier* obișnuit cu 6 găuri sau un fluier cu ancie* simplă, pe care se execută melodia*, celelalte sunt 3 tuburi de burdon (II, 1), care fac să se audă fiecare un singur sunet în mod continuu. V. musette (1). ♦ Încă din sec. 16, scripturile românești pomenesc de „glasuriele ciînpoiloru” (Codicele Voronețean), în vreme ce bătrânele cronici istorisesc despre nunți și petreceri domnești la care cântau cimpoieri. Cercetătorii au identificat șase tipuri ale instr., folosit încă în N Olteniei, prin Muntenia, Dobrogea, Moldova, prin ținuturile de S-V ale Transilvaniei și prin unele părți ale Banatului. Se compune dintr-un burduf din piele de capră, umflat cu aerul suflat de instrumentist printr-o țeavă. Comprimând burduful, ținut de obicei sub brațul drept al executantului, aerul iese prin două țevi de lemn, frumos ferecate cu metal, prevăzute în interior cu ancii simple de trestie (arareori de soc): o țeavă lungă, fără găuri, care scoate tot timpul un ison* oarecum bâzâit, numită îndeobște bâzoi și o țeavă scurtă, cu mai multe găuri, numită obișnuit carabă. Înfățișarea acesteia: cilindrică sau conică, dreaptă ori încovoiată, simplă sau dublă, precum și numărul găurilor (între 6 și 8) și amplasamentul lor sunt elementele definitorii ale celor șase tipuri de c.: patru cu carabă simplă și două cu carabă dublă.