ciocălău (ciocălăi), s. m. – 1. Știulete de porumb curățat de boabe. – 2. Tulpină de porumb. – 3. Con de pin. – 4. (Trans.) Ciucure. – Var. ciucălău. Creație expresivă, pe baza lui cioc, cioacă, cu suf. -lău. Pentru sens, cf. ciocan „con” și „știulete de porumb”, ca și sb. čokov „cocean” (cf. Cihac, II, 53; Schuchardt, ZRPh., XV, 106), mag. csukló „vîrful frunzei” (Scriban, Arhiva, 1912), a cărui asemănare se explică fără îndoială prin izvorul expresiv comun. – Der. înciocăla, vb. (a aranja, a potrivi), probabil plecîndu-se de la ideea de „a începe să se formeze coceanul” (după Lacea, Dacor., V, 744, din săs. Tschachel „verigă”, soluție puțin probabilă); desciocăla (var. deciocăla), vb. (a desface; a curăța de boabe, a scoate păstăi), pe care Bogrea, Dacor., IV, 809, îl derivă greșit din tc. çokal „carapace.”