CIUGULI, ciugulesc, vb. IV. Tranz. 1. (Despre păsări, cu privire la mîncare) A ciupi de ici și de colo cu ciocul (pentru a mînca). Porumbeii cu picioarele de mărgean coboară să ciugulească grăunțele din mînă-mi. C. PETRESCU, S. 10. Ciorile... ciugulesc cu o îndrăzneală fără seamăn agurida din boltă. BASSARABESCU, S. N. 13. Cînd văzu argintarul cloșca cloncănind și puii piuind... și ciugulind mei tot de aur, înțelese că trebuie să fie lucru măiestru. ISPIRESCU, L. 92. ◊ Fig. Ciugulea cu degete neliniștite un canaf de la sulul canapelei. SADOVEANU, P. S. 170. 2. (Despre oameni) A îmbuca dintr-un aliment, luînd numai cîte puțin de ici și de colo; (în special) a culege boabe de pe un ciorchine de struguri. Luau bucăți mici și le mestecau îndelung în dinții lor puternici. Ciuguleau cu scumpătate din pîne. SADOVEANU, P. M. 262. ◊ Fig. Ochii mijeau somnoroși [asupra cărții] și abia ciuguleau cîte-o vorbă-două. VLAHUȚĂ, N. 33.