COJOC, cojoace, s. n. Obiect de îmbrăcăminte făcut din piele de oaie prelucrată cu mițe cu tot, care se poartă la țară ca palton. Avea, pe sub cojoacele de vulpe... niște albituri. GALACTION, O. I 274. Vine-o babă-ncet pe stradă în cojocul rupt al ei Și încins cu sfori de tei. COȘBUC, P. I 225. Moș Nichifor... înhamă iepușoarele, își ia cojocul între umere și biciul în mînă, și tiva băiete! CREANGĂ, P. 114. Pe prispă, o babă bătrînă și zbîrcită, culcată pe un cojoc vechi, sta cu capul ei sur ca cenușa în poalele unei roabe tinere și frumoase, EMINESCU, N. 19. ◊ Expr. A-și întoarce cojocul pe cealaltă parte (sau pe dos) = a-și schimba atitudinea, părerile (deodată și pe neașteptate); a se supăra, a se irita, a întoarce foaia. Nu mă faceți să-mi întorc cojocul pe dos, că... v-oi face acum s-alergați iepurește. ALECSANDRI, T. I 262. Iarnă cu șapte cojoace = iarnă grea (foarte friguroasă). Bradul verde... privește cu-ntristare Cum se primbla prin răstoace Iarna pe un urs călare, Iarna cu șapte cojoace. ALECSANDRI, P. A. 116. Cît îi poate cojocul = cît poate cineva, cît îl ține cureaua. A face cuiva pielea cojoc = a bate zdravăn pe cineva. Vai de cojocul cuiva = vai de el, vai de capul lui, vai de pielea lui. A nu mai întreba (pe cineva) de ce-i e cojocul = a nu mai lăsa (pe cineva) să se gîndească, a lua (pe cineva) repede. Turturica parcă n-ar fi voit, dar calul n-o mai întrebă de ce-i e cojocul; se răpede și-i ia apa și smicelele cu hapca. CREANGĂ, P. 274. Te mănîncă cojocul = nu te astîmperi, nu te potolești; te mănîncă pielea. Fii cuminte, că, de te mănîncă cojocul, acum am eu ac de el. RETEGANUL, P. I 7. A scutura (cuiva) cojocul = a-l bate. A-și teme cojocul = a fi (prea) precaut, a evita cu prudență riscurile. A avea (sau a găsi, a afla) ac de (sau pentru) cojocul cuiva v. a c. ♦ (În glumă) Pielea păroasă, blana unui animal. Lupul... Sare asupră-i pe loc, Și îi rupe [cîinelui] din cojoc. PANN, P. V. I 96. – Variantă: (regional, rar) cojoacă (DELAVRANCEA, S.183) s. f.