COT, (1) coate și (2) coturi, s. n., (3) coți, s. m. 1. (Anat.; la om) Articulația dintre braț și antebraț; partea exterioară a acestei articulații. [Soldații] aveau coatele lipite strîns, unii de alții. SAHIA, N. 73. Răzimat pe coate-adoarme Un cioban întins pe glugă. GOGA, P. 65. Băiatul s-a lovit la cot de i-a secat sufletul. CARAGIALE, P. 15. În trăsură, plecat puțin pe-un cot, îmi place să-mi ațintesc ochii în zări. RUSSO, O. 100. ◊ Loc. adv. Cot la cot = alături, unul lîngă altul, împreună. Și cot la cot soldatul roșu, Ostașul nostru S-au dus Biruitori către apus. BENIUC, V. 125. Țăranii romîni și țăranii unguri au luptat cot la cot împotriva nobilimii maghiare. BOGZA, Ț. 14. Lucrează cot la cot cu dînșii, sosește înaintea lor și pleacă în urma lor. C. PETRESCU, A. 466. ◊ Expr. A da din coate = a-și face loc împingînd pe alții; fig. a lupta fără scrupule pentru a cîștiga o situație, pentru a ieși din încurcătură etc. A lega cot la cot = a lega cu mîinile la spate. Potirașii se slobod Și mi-l leagă cot la cot. ANT. LIT. POP. I 437. Și-l lega strîns cot la cot. ALECSANDRI, P. P. 125. A-și da coate (sau cu cotul) = a-și face semne (cu cotul). Își dedeau coate, de rîdeau. ISPIRESCU, L. 37. A-și da coatele cu cineva = a lucra pe ascuns, a se înțelege în secret. Nouă ni-e frică... de! că-și dă coatele cu Cațavencu. CARAGIALE, O. I 124. A băga mîinile pînă-n coate = a fura zdravăn. (Familiar, adesea însoțit de lovirea repetată a unui cot cu palma) A-i arăta cuiva cotul = a refuza pe cineva în bătaie de joc. A întoarce cuiva cotul = a nu lua în seamă, a necăji pe cineva. Mă doare-n cot = puțin îmi pasă. ♦ Partea mînecii care acoperă articulația dintre braț și antebraț. Desigur hoinăriseră împreună, își roseseră coatele pe aceleași bănci ale școlii. C. PETRESCU, Î. II 175. Iar colo bătrînul dascăl, cu-a lui haină roasă-n coate, într-un calcul fără capăt tot socoate și socoate. EMINESCU, O. I 132. ♦ (La cal) Partea ieșită în afară a articulației de la mijlocul picioarelor de dinapoi. Cînd îndărăt se uita, Vedea capul șarpelui Sus pe colul murgului. ȘEZ. III 65. 2. Loc unde un drum, un rîu, o scară, un burlan etc. își schimbă brusc direcția; cotitură, întorsură. V. curbă. Tocmai atunci ieși de după un cot de mal un caporal. D. ZAMFIRESCU, R. 97. De la cotul stîncos ce-i zice «Cîrligul Caprei» mergeam o bucată pe jos. VLAHUȚĂ, O. A. II 135. A trecut de cotul dealului, la cîmp deschis. CARAGIALE, O. I 368. Era mai ales două stațiuni anevoie de trecut cu pace, una la cotu gîrlei... și alta pe maidanul de dinaintea bisericii Popa Tatu. GHICA, S. 687. 3. (Regional) Colț, unghi, ungher. Am o mîndră ca o doamnă: Cînd e vremea lucrului, Șede-n cotu birtului. HODOȘ, P. P. 191. Ziua într-un cot, Noaptea peste tot (Lampa). GOROVEI, C. 196. 4. (Învechit) Unitate de măsură variind între 0,606 m (în Muntenia) și 0,637 m (în Moldova) reproducînd distanța de la cot (1) pînă la vîrful degetului mijlociu; p. ext. măsură considerată în chip subiectiv mare sau mică. Colo-n colț acum răsare Un copil al nu știu cui, Largi de-un cot sînt pașii lui, Iar el mic, căci pe cărare Parcă nu-i. COȘBUC, P. I 224. Avea niște mustăți de un cot și un glas de răsuna mahalaua. ALECSANDRI, T. 383. ♦ Obiect care se măsoară cu această unitate. Pe sul tot crește pînza și coții tot sporesc. BELDICEANU, P. 69. ◊ Expr. A scoate (sau a-i ieși cuiva) limba de-un cot, se zice cînd cineva face un efort peste măsură. ♦ (Regional) Vergea de lemn sau de metal pentru măsurat lungimi. L-am văzut umblînd prin tîrg, cu cotul subsuoară, după cumpărat sumani. CREANGĂ, A. 58.^[1]