CRÎȘCA, crîșc, vb. I. Intranz. 1. (Mold., Transilv., urmat de determinări) A scrîșni din dinți (într-un acces de ciudă sau de mînie). Sălbatic crîșca din dinți. COȘBUC, P. II 180. Văzînd el, dracul, că și aici n-a izbutit nimica, crîșca din măsele și crăpa de ciudă. CREANGĂ, P. 145. 2. (Despre zăpada înghețată) A scîrțîi, a trosni (sub piciorul trecătorilor). – Adia asprul vînt al miezului nopții și omătul înghețat crîșca ascuțit. SADOVEANU, O. V 441. ◊ (Prin exagerare) Iarna de gerul cel amarnic... crîșcau lemnele și pietrele. EMINESCU, N. 41.