CUMPĂNIRE, cumpăniri, s. f. 1. Echilibru. Deseori o șipcă se rupea, și omul, pierzîndu-și cumpănirea, cădea în noroi. PAS, Z. I 107. ◊ Loc. adj. și adv. (Despre arme) În cumpănire = ținut de mijloc, cu mîna sprijinită de șold. Păstrați cadența... Arma-n cumpănire. CAMILAR, N. I 171. Ieși dinăuntru un lanț de soldați cu puști în cumpănire. PAS, Z. IV 39. 2. Fig. Măsură justă; chibzuială (în vorbe sau în fapte). Nebuneasca lui sumeție se sfărmă în sfîrșit de statornica cumpănire a lui Petru. NEGRUZZI, S. I 177. – Variantă: cumpenire (HOGAȘ, DR. II 191) s. f.