CUNUNA, cunun, vb. I. 1. Refl. A se căsători (după ritualul religios). Și-n vremea cît s-au cununat S-a-ntins poporul adunat Să joace-n drum. COȘBUC, P. I 57. Apoi Țugidea... se cunună cu fata, iubita lui, și făcu o nuntă de se duse vestea peste tot pămîntul. ISPIRESCU, L. 332. A treia zi se cunună împăratul cu fata Genarului. EMINESCU, N. 29. Foaie verde iarbă rea, Dragă, drăguleana mea, Tu pe mine m-ai uitat, Cu urît te-ai cununat, Ți-ai luat urît pe-o zi, Și ți-o fi pînă-i trăi. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 247. ◊ (Poetic) Voi, munților mîndri, moșnegi cununați Cu stelele bolții albastre... GOGA, C. P. 51. ◊ Expr. (Familiar) A nu fi cununat cu cineva (sau cu nimeni) = a nu avea nici o obligație față de cineva. 2. Tranz. (Despre preoți) A declara (pe miri) căsătoriți din punct de vedere religios. Haide, mîndro, să fugim, Amîndoi să ne-nsoțim unde-s munții rourați, Că-i un popă printre brazi Și cunună ne-ntrebați. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 58. ♦ A asista pe cineva în timpul serviciului religios ai cununiei, în calitate de naș. Era vorba de Florea Lingurarul, pe care îl cununase bunicul dinspre mama. PAS, Z. I 159. Mai bine vă voi cununa, ca să fac fericirea voastră. ALECSANDRI, T. 367. Poruncit-a bădița... Să mă duc ca să-l curam; Cununa-l-aș, cununa, Da la fină ce-i voi da? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 99. ♦ (Despre părinți) A-și căsători fiul sau fiica. El dorise... să-și cunune toți copiii într-o zi. ISPIRESCU, L. 39.