DARNIC, -Ă, darnici, -e, adj. 1. (Despre persoane) Căruia îi place să dea, să facă daruri; generos, larg, mărinimos. O, pașă, cît de darnic ești! COȘBUC, P. I 109. Pot să-ți dau ori ce-i cere de la mine; pentru că și tu ești om cu dreptate și darnic. CREANGĂ, P. 300. (Poetic) Toamna, mîndră, harnică Și de bunuri darnică, A-mpărțit a ei comori. ALECSANDRI, P. A. 155. ◊ (Despre lucruri sau abstracte) Tot mai harnice mîinile, Tot mai darnice zilele! DEȘLIU, G. 45. Viața caldă-n ierburi lungi palpită Și darnică se-mparte. CAZIMIR, L. U. 23. 2. Fig. Bogat, roditor, mănos. Și te-nfloresc, în noua primăvară, Cu trudă aprigă, harnică, Din zori în zori, din seară pînă-n seară, Ca pe-o livadă bogată și darnică. DEȘLIU, G. 14. Și, cel puțin, dacă pămîntul, muncit atît de greu, ar fi mai darnic. BOGZA, C. O. 272.