DECĂDERE, decăderi, s. f. Faptul de a decădea. 1. Declin, decadență, regres. Ai văzut ce era în stare să facă ea într-o epocă de decădere ca aceea a fanarioților. CAMIL PETRESCU, T. I 34. Pe aice și literatura și politica se află în periodul unei triste decăderi. ALECSANDRI, S. 12. ♦ (Uneori determinat prin «moral») Degradare morală, depravare. Poate că destrăbălarea și decăderea oamenilor între cari trăia îi dădeau tristețea-i înțeleaptă. GALACTION, O. I 302. 2. (Jur.) Pierderea unui drept, prin neîndeplinirea unor condiții sau formalități în termenul prevăzut de lege. La primul termen de înfățișare, debitorul urmărit sau terții interesați sînt obligați să depună, sub sancțiunea decăderii, toate probele. B. O. 1951, 1172. ◊ Acțiune în decădere = acțiune intentată de ministerul public pentru decăderea din anumite drepturi a unui condamnat în străinătate pentru o infracțiune de drept comun.