DESFĂTARE, desfătări, s. f. Acțiunea de a se desfăta și rezultatul ei. 1. Plăcere mare, încîntare, delectare. Motivele acestei tinereți [a operei lui Bălcescu], ca și a desfătării artistice cu care o parcurgem încă, stau mai întîi în adîncimea și vigoarea simțirii ce a inspirat-o, în generozitatea și avîntul acestei simțiri. L. ROM. 1953, nr. 1, 32. Oară ce desfătare vînătorească mai deplină... poate fi pe lume decît aceea care o gustă cineva cînd, prin pustiile Bărăganului, căruța în care stă culcat abia înaintează? ODOBESCU, S. III 15. 2. Petrecere, veselie. După ce trecu fumul petrecerilor și al desfătărilor, Voinea își aduse aminte că era însurat și că nevasta lui îl aștepta în ghearele Vulturului. POPESCU, B. III 51. Să fi văzut bucurie și desfătare! Preoții le cîntară: Isaia dănțuiește, ospățul să începu, muzicele cîntau și toți erau fericiți. RETEGANUL, P.II 21. ♦ Plăcere trupească; desfrîu. Cată cu un ochi de milă la cea tinerime de rînd care... trăiește în dezmierdări și-n desfătări se îmbată. ODOBESCU, S. III 210. Casa lui era capiștea desfătărilor. NEGRUZZI, S. I 86.