DESPERAT, -Ă, desperați, -te, adj. (Și în forma disperat) 1. (Despre oameni, fig. despre animale) Ajuns la desperare; deznădăjduit, exasperat. Maria încearcă disperată să-l trezească pe Anton. DAVIDOGLU, M. 75. Bubico latră și chelălăie desperat, smucindu-se să iasă din paner. CARAGIALE, O. II 266. A doua zi porni cu caii, dar iar căzu jos și dormi pînă ce mijea de ziuă. Desperat, era să ieie lumea în cap. EMINESCU, N. 20. Desperatul Cerențelu își luă adio suspinînd. NEGRUZZI, S. I 111. ◊ (Adverbial) Bogoiu a asistat la întreaga scenă... încurcat de privirea disperat întrebătoare a lui Jef. SEBASTIAN, T. 158. ◊ (Substantivat) Disperatul își cuprinse tîmplele în palme. SADOVEANU, P. M. 271. Mama... urmărea fiecare gest al nostru cu ochi de disperată. SAHIA, N. 57. 2. (Despre manifestări sau atitudini ale ființelor) Care exprimă, care dovedește desperare, deznădejde. Îndeosebi căpitanul Ilie avea o figură disperată. SADOVEANU, Z. C. 50. S-aud bătăi furioase în ușă, apoi un glas desperat: – Ilinco... deschide o dată! VLAHUȚĂ, CL. 57. Prin aerul cel roșu, femei trec cu-arme-n braț... e ură și turbare În ochii lor cei negri, adînci și desperați. EMINESCU, O. I 62. 3. Care provoacă desperare; care prezintă puține posibilități de scăpare; periculos. Situație desperată. – Variantă: disperat,-ă adj.