DESPUIAT, -Ă, despuiați, -te, adj. 1. Dezbrăcat, în pielea goală; p. ext. îmbrăcat sumar. În cîteva minute locul se umplea de căruțe, de cai, de catîri, de urși, de pîlcuri de copii despuiați. GALACTION, O. I 474. Dumneata nu vezi că eu umblu de atîtea zile despuiat, cu gîtul gol? SEBASTIAN, T. 89. ◊ Fig. Înaintea lui mă simțeam totdeauna despuiată, ca înaintea unui judecător. DAVIDOGLU, O. 67. ♦ (Despre copaci, plante) Lipsit de frunze, de verdeață; gol, uscat. Prin vale bătea vîntul, șuiera printre fagii și stejarii despuiați. DUMITRIU, N. 177. 2. (Despre persoane) Jefuit, prădat. 3. (Despre o carte, un dosar, un document, un manuscris) Din care s-a extras (pînă la ultimul amănunt) tot ce prezintă interes pentru o anumită chestiune. – Variantă: despoiat, -ă (M. I. CARAGIALE, C. 130, GOROVEI, C. 227) adj.