DEZLĂNȚUI, dezlănțui, vb. IV. 1. Refl. (Despre forțele naturii; p. ext. despre forțe descătușate de mîna omului) A porni cu violență, a-și da curs liber, a izbucni, a se declanșa. Cînd se dezlănțuie uraganul, [crestele muntelui] pornesc... împotriva lui, cu toate muchiile lor de piatră, ciocnindu-se groaznic. BOGZA, C. O. 59. În aceeași clipă se dezlănțui tunetul. C. PETRESCU, R. DR. 57. O salvă de focuri se dezlănțui în zăpușeala de moarte. SAHIA, N. 37. ◊ Tranz. (Poetic) Din sarabanda pe care necontenit elementele naturii o dezlănțuie pe crestele lui [ale Hăsmașului], trei rîuri mari pornesc în largul țării. BOGZA, C. O. 55. ♦ A năvăli cu furie, a se năpusti. Cu o crudă voluptate Oltul... se dezlănțuie asupra lor [a brazilor], înecîndu-i. BOGZA, C. O. 97. 2. Tranz. (Rar) A desface ceva din lanțuri, a da drumul din lanț. Numai după ce strigară... că ei sînt... dezlănțui bunica poarta și-i lăsă în curte. La TDRG.