DEȘTERNE, deștern, vb. III. 1. Tranz. A strînge, a ridica așternutul de pe pat sau fața de masă cu obiectele rînduite pe ea. Ca-n basme masa mi s-ar pune Și s-ar deșterne tot ca-n basme. MACEDONSKI, O. I 66. Ia masa, că nu mînînc, Deșterne-mi, că nu mă culc, Gată murgu să mă duc. ȘEZ. VII 112. 2. Refl. (Rar) A se întinde, a se desfășura, a se succeda (pe dinaintea ochilor). Sub un cer fără lumină, marea-n valuri se deșterne. BELDICEANU, P. 122. (Cu pronunțare regională) Priveliștile sclipitoare, Ce-n repezi șiruri se diștern, Repaosă nestrămutate Sub raza gîndului etern. EMINESCU, O. I 205. – Variantă: dișterne vb. III.