DINTÎI adj. invar. (De obicei precedat de art. adj. «cel»; atestat și în forma regională dintăi) 1. Primul dintr-o serie de lucruri, ființe, fenomene de același fel. Întîmplarea de azi, adăogă el, e cea dintăi cumpănă din viața mea. SADOVEANU, O. VII 20. Tino a fost mirele meu dintîi. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. II 90. Civilizația de azi își are începutul mai înainte de cel dintîi rege egiptean. IBRĂILEANU, SP. CR. 4. ◊ (Succesiunea de lucruri, ființe etc. este posibilă, nu obligatorie) M-am speriat și am dat fuga la cel dintîi medic. C. PETRESCU, C. V. 205. ♦ (Adverbial) La început, în primul moment, întîi. Paginile care urmează am vrut, dintîi, să fie o simplă înșirare de note cronologice. CAMIL PETRESCU, T. III 487. Nevasta lui s-a deprins cu dînsul, de nu-i mai era acum așa urît ca dintăi. CREANGĂ, P. 86. 2. Primul (ca importanță) dintre mai mulți. Fiul meu nu știe nici măcar cea dintîi taină filozofească. SADOVEANU, D. P. 16. Am dat cel dintîi loc poeziei. MACEDONSKI, O. IV 26. ♦ Primul (în ce privește aptitudinile, purtarea, rangul). Băiatul nostru e printre cei dintîi. SADOVEANU, N. F. 171. – Variante: (regional) dentăi (CREANGĂ, P. 26), dintăi adj. invar.