DOBITOCIE, (2) dobitocii, s. f. 1. Fel sau fire (ca) a dobitoacelor; prostie, nerozie. Singurele lucruri de care știa să vorbească... celor ce-i prețuiau dobitocia. M. I. CARAGIALE, C. 15. 100 la sută!... ce tîlhărie!... ș-ai avut dobitocia să le plătești? ALECSANDRI, T. 1251. 2. Faptă sau vorbă nesocotită, prostească; tîmpenie, prostie. Țapule, zise el cătră iubitu-i vînători, totodată îngrijitori de cîni și părtaș la toate dobitociile. CONTEMPORANUL, IV 301.