DOGIT, -Ă, dogiți, -te, adj. 1. (Despre vase făcute din doage) Cu doagele desfăcute (din cauza uscăciunii). ♦ (Despre alte obiecte) Plesnit, spart. Ca-ntr-un fund dogit de clopot tună-n gura lor cuvîntul. IOSIF, P. 63. N-aveam oaste? n-aveam tunul? – Care?... cel dogit? ALECSANDRI, T. 1448. ◊ Expr. Sună a dogit = produce, la cea mai ușoară atingere, un sunet caracteristic de obiect spart, plesnit. 2. Fig. (Despre glas) Lipsit de timbru, răgușit, spart. Pe drum ochi-și alerga Și cu glas dogit striga. ALECSANDRI, P. P. 153. ◊ (Adverbial) Clopotul dogit răsună, Clătinat ca de furtună. ALECSANDRI, P. III 35.