DOMNIE, domnii, s. f. 1. Autoritatea politică și juridică a domnului (3), stăpînire exercitată de un domn; (mai rar) demnitatea de domn. Cei care au scăpat... au chemat de la ținutul Cîrligăturii și de la scaunul domniei ajutor. SADOVEANU, Z. C. 12. În principele Azo e totul pămîntesc, Astfel precum în lume îi este și domnia! MACEDONSKI, O. I 248. Toți... îndemnară pe Mihai ca să țină domnia acestii țări. BĂLCESCU, O. II 270. ♦ Timpul cît stăpînește sau a stăpînit un domn; guvernare. Erau totuși în juru-i oameni care-i dovediseră credință în două domnii. SADOVEANU, Z. C. 88. Trăiesc sub domnia lui Alexandru-vodă. EMINESCU, N. 49. ♦ (Rar) Regiune (ținut, țară, împărăție) stăpînită de un domn. De-ar fi mulți ca dînsul în domnia mea, puțină lipsă ar duce țara la nevoi. CREANGĂ, A. 20. 2. Dominație, stăpînire, putere. Boierii de după 1821... au cerut să plece fanarioții, ca să ia ei domnia. IBRĂILEANU, SP. CR. 75. ◊ Fig. Departe în stînga, dincolo de sihlă, nu mai viețuiește om. Acolo au domnia lor fiarele. SADOVEANU, N. P. 164. Ce frumoasă, ce măreață va fi ziua biruinței, Ziua cînd stăpînă fi-va pe pămînt domnia minții. BELDICEANU, P. 125. 3. (Urmat de un adjectiv posesiv de pers. 2 și 3 sg. sau pl., formează locuțiuni pronominale învechite – domnia-ta, domnia-lui, domnia-sa, domnia-voastră, domnia-lor, - cu valoare de pronume de reverență. V. dumneata, dumnealui, dumneasa, dumneavoastră, dumnealor) Cumpăniți domniile-voastre cum poate fi plătită asemenea faptă. SADOVEANU, Z. C. 162. Toată lighioana, măcar și cea mai proastă, Cîine sadea îmi zice, iar nu domnia-voastră. ALEXANDRESCU, P. 67. ♦ (Popular și arhaizant; urmat de adjectivul posesiv de pers. 1 sg., are valoare de pronume al maiestății, întrebuințat de domnitor cînd vorbește despre sine) Dumnezeu a binecuvîntat cu de toate pe domnia-mea. SADOVEANU, D. P. 8. Spune tu domniei-mele: Mulți creștini ai omorît Cît în țară ai hoțit? ALECSANDRI, P. P. 89.