DOR², doruri, s. n. I. 1. Dorință puternică de a vedea sau de a revedea pe cineva sau ceva, de a reveni la o îndeletnicire preferată; nostalgie. V. jale. Salomia suspina de dorul cerului lăsat departe. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 171. Mi s-a făcut dor de frățiorul meu. CARAGIALE, O. III 91. Vei pierde dorul de părinți Și visul de luceferi. EMINESCU, O. I 176. D-o fi dor de la copii Să pui șaua și să mîi, D-o fi dorul de la mumă Să fac calul numai spumă. ANT. LIT. POP. I 41. ◊ (Construit cu verbul «a fi» și cu subiectul logic în dativ) Drag mi-a fost în locurile noastre, și acuma mi-i dor să văd ape și lărgime. SADOVEANU, P. M. 85. Și dor mi-e, dor de satul meu, Și satul meu e-așa departe! IOSIF, T. 242. Mă doare-n piept, dar nu să țip, Și-așa mi-e dor de-acasă, Și-aș vrea să plec, dar nu e chip, Că vodă nu mă lasă. COȘBUC, P. II 60. Cucule, pasăre sură! Ce tot cînți la noi pe șură? Au ți-i foame, au ți-i sete, Au ți-i dor de codrul verde? – Nu mi-i foame, nu mi-i sete, Nici mi-i dor de codrul verde, Dar mi-i dor de satul meu Că am trei mîndruțe-n el. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 122. ◊ Loc. adv. Cu dor = duios; cu foc. Nu-i pasere pe lume să nu cînte mai cu dor, Cînd ziua-i plină de soare și cerul e fără nor. HASDEU, R. V. 71. Iată, mări, iată Că Mihu deodată începe pe loc A zice cu foc, începe ușor A zice cu dor Un cîntic duios, Atît de frumos. ALECSANDRI, P. P. 66. 2. Iubire, suferință din dragoste. Mă apuca cîteodată dorul așa de tare de tine, Gheorghe, că parcă-mi venea să mă duc, să mă tot duc ca o nebună pe drumul Galațului!... să te caut... să te văd! BUJOR, S. 149. Trecu o zi, trecură trei Și iarăși, noaptea, vine Luceafărul deasupra ei Cu razele-i senine. Ea trebui de el în somn Aminte să-și aducă Și dor de-al valurilor domn De inim-o apucă. EMINESCU, O. I 171. Trecut-au ani de lacrimi... Din ora de urgie în care te-am pierdut! Și doru-mi nu s-alină. ALECSANDRI, P. A. 62. Mare-i apa Bistriții, Mai mare-i dorul mîndrii. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 91. ◊ Cîntec de dor v. cîntec. ◊ (Personificat) Numai dorul mai colindă, Dorul tînăr și pribag. COȘBUC, P. I 48. Pe drumul de la Săcele, Vine dorul mîndrei mele; Ș-așa vine de fierbinte, D-aș sta-n drumu-i m-aș aprinde. ANT. LIT. POP. I 130. Cine n-are dor pe vale Nu ști luna cînd răsare... Cine n-are dor pe luncă Nu ști luna cînd se culcă! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 87. 3. Starea sufletească a celui care dorește ceva sau aspiră la ceva (un scop, un ideal); năzuință, dorință. Fata se gîndea la cei doi frați și nu putea înțelege ce doruri tainice își făceau cuib în sufletul ei tînăr. SADOVEANU, O. I 102. Dorurile mele N-au întruchipare, Dorurile mele-s Frunze pe cărare. GOGA, P. 81. O rămîi, rămîi la mine, Te iubesc atît de mult! Ale tale doruri toate Numai eu știu să le-ascult. EMINESCU, O. I 110. Mai am un singur dor: În liniștea serii Să mă lăsați să mor La marginea mării. id. ib. 216. Pînă cînd să creadă lumea, o, copii de Romînie! C-orice dor de libertate a pierit, s-a stins din voi? ALECSANDRI, O. 91. ◊ Dor de ducă = nostalgia depărtărilor, a călătoriei. Se deșteptase în mine un suflet nou, un suflet de nomad, cu nostalgii sfîșietoare, mă încindea dorul de ducă, mă înfrigura ispita plecărilor spre necunoscut, fermecul îndepărtatelor pribegiri. M. I. CARAGIALE, C. 43. N-o încercase încă dorul de ducă; nu evadase în imperiul florilor. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 86. Chinuită în ascuns de un mare dor de ducă, pierde ore întregi c-un atlas geografic pe genunchi. BART, E. 307. ◊ Expr. (Rar) A face (cuiva) pe dor = a face (cuiva) pe plac, pe voie, a-i împlini dorința. Alei, corbi, corbișor, De vrei tu să-mi faci pe dor, Ține inelușul meu Și du-l unde voiesc eu. ALECSANDRI, P. P. 145. 4. (Obiectul dorului este o mîncare, o băutură) Poftă, gust. Mai multă lume se aduna de dragostea crîșmăriței decît de dorul vinului. CREANGĂ, A. 96. De dorul fragilor (sau căpșunelor) mănînci și frunzele. ◊ Expr. A duce dorul (de ceva) v. duce (I 6). 5. (Numai în loc. adv.) În dorul lelii = într-o doară, la întîmplare, fără țintă hotărîtă, fără rost. Cămașa pe el d-a pururea era floare; căciula-i țurcănească trîntită p-o ureche, în dorul lelii, îl prindea ca p-un haiduc. DELAVRANCEA, S. 25. Într-una din zile, feciorul de împărat se duse la vînat, ia așa cam în doru lelii, fiindcă n-avea altă treabă. ISPIRESCU, L. 370. II. (Olt.) Durere fizică. Neguță, Neguță... Nu cumva te doare Pe la cingătoare... Ori pe la căpșor Ai simțit vreun dor? TEODORESCU, P. P. 659. Dor de ochi. ȘEZ. XX 86.