DRĂGUȚ¹, -Ă, drăguți, -e, adj. Drăgălaș, atrăgător, grațios, plăcut; (cu notă afectivă) iubit, scump, drag. Toți făceau haz de drăguța negresă... privită ca o minune, o ciudățenie a naturii. BART, E. 383. Drăguții miei frățiori! De nu s-ar fi înduplecat, lupul nu i-ar fi mîncat! CREANGĂ, P. 25. Dar mi-i jele... Că drăguții ochișori, Frumușei și negrișori, Or fi de lacrimi izvor. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 311. ◊ A fi, a se arăta sau (adverbial) a se purta drăguț (cu sau față de cineva) = a fi gentil, amabil, curtenitor, prevenitor, serviabil. Și chiar frumoasa trebuie să se arate drăguță, În tot ceea ce el dorește, bineînțeles cuviincios. CAMIL PETRESCU, T. III 383. (Formulă de politețe) Fii (atît de) drăguț și... = ai bunătatea și..., te rog. ◊ Expr. Drăguț doamne = dragă doamne, v. drag². Ferește-mă, drăguț-doamne, De grădina cu frăgari. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 432. ◊ (Adverbial) Nicăieri ca acolo nu se petrecea mai drăguț. M. I. CARAGIALE, C. 118. ◊ (Substantivat, urmat de determinări introduse prin prep. «de») Drăguțul de el! ▭ Stîmpărîndu-și setea, se puse la o drăguță de umbră, la care ai fi șezut săptămîni întregi. BOTA, P. 30. Să aducă porumbul și meiul cu banița ca să-și îndestuleze... drăguțele lui de pasări. MACEDONSKI, O. III 50. Vine și drăguța de noapte. RETEGANUL, P. I 11. (Ironic) Cînd mă lăsa de capul mieu, făceam cîte-o drăguță de trebușoară, ca aceea. CREANGĂ, A. 70. Îi trase o drăguță de palmă. RETEGANUL, P. IV 11. (Neobișnuit; forma masculină întrebuințată și la feminin) Te-oi face eu să iei un drăguț de femeie care nu se mai află! CREANGĂ, P. 161.