DRĂGUȚ², -Ă, drăguți, -e, s. m. și f. 1. (Familiar; la vocativ) Termen alintător cu care ne adresăm cuiva. Surori! Sîntem surori, drăguțo! G. M. ZAMFIRESCU, M. D. II 66. (Adesea ironic) De n-ai poftă să putrezești în copac, drăguță, trebuie să fii mai darnică. NEGRUZZI, S. I 90. ◊ (Invariabil, la forma feminină drăguță, folosit și pentru masculin) Te cred, drăguță, dar sînt cam scumpe!... Ai parale? VLAHUȚĂ, O. A. 382. Drăguță, dacă nu te superi, m-aș ruga... încă un pahar cu apă. CARAGIALE, O. II 214. ♦ (Rar) Copil iubit, drăgălaș. Bunele bătrîne nu se puteau dumeri cum de sînt atît de învățați drăguții lor. NEGRUZZI, S. I 6. 2. Iubit(ă), ibovnic(ă), amorez(ă). Vorbeau despre el spunînd nu drăguțul, nu amorezul, ci logodnicul domnișoarei Vasilica. PAS, Z. I 309. Cînd Prier-Alb... a plecat În alte lumi, să caute pierduta lui drăguță, A dat lui Prier-negru atunci o năfrămuță. COȘBUC, P. II 175. Nici micuță, nici năltuță, Numai bună de drăguță. ALECSANDRI, P. I 91.