DULAMĂ, dulămi și dulame, s. f. 1. Haină lungă (îmblănită), purtată la țară de femei și de bărbați (odinioară și de tîrgoveți). Subt dulamele lor de șiac, drăganii, împresurînd căruța, avură în curînd înfățișări de vedenii estompate. SADOVEANU, Z. C. 189. Kira, într-o dulamă cu hărșii de vulpe, se repede înspre Cornul Caprei. DELAVRANCEA, S. 170. Ș-apoi atunci... pune-ți, cuvioase Ilarie, plosca cu rachiu la șold, icrișoare moi... și altceva de gustare în buzunările dulamei. CREANGĂ, A. 121. Dulama era un strai bătrînesc și de care se pomenește în poezia populară – din Moldova – că îmblau îmbrăcați haiducii. ȘEZ. VII 179. 2. Haină de mare ținută a domnitorilor și boierilor de odinioară, făcută dintr-o țesătură scumpă și împodobită cu blană și cu nasturi de preț. Se strînse și el ca un arici în dulamă domnească. SADOVEANU, Z. C. 189. Pe sub mantie purta o dulamă de mătase albă și la cingătoare avea o sabie de aur. ISPIRESCU, M. V. 43. Lăpușneanul... era îmbrăcat cu toată pompa domnească. Purta coroana Paleologilor și, peste dulama poloneză de catifea stacoșie, avea cabanița turcească... iar pintre bumbii dulămii se zărea o zea de sîrmă. NEGRUZZI, S. I 148.