DUS², -Ă, duși, -se, adj. 1. Plecat (fără a se mai întoarce). Te du de la casa mea, dar te du și dusă să fii. RETEGANUL, P. II 68. ◊ (În unele construcții fixe) Ochi duși în fundul capului = ochi adînciți în orbite (de obicei din cauza bolii, oboselii, bătrîneții). ◊ Expr. Dus (pe ceea lume sau din lume) = mort. Copila, privind și pricepînd mișcarea vieții din juru-i, își aducea aminte și de clipele trecutului, de dragostea mamei duse, – și cu tot sufletul se îndrepta spre hătrînii aceștia buni. SADOVEANU, O. IV 289. Căsenii, obosiți fiind de priveghere, toți se așază care pe unde pot și adorm ca duși din lume. RETEGANUL, P. I 12. Sermana s-a chinuit așa pînă despre ziuă, dar în zadar, căci împăratul parcă era dus pe ceea lume! CREANGĂ, P. 98. (Substantivat) Vorbește dușilor de pe lume. ISPIRESCU, U. 126. A dormi dus = a dormi foarte adînc. Alți cîțiva dormeau duși, cu mînile desfăcute în lături, cu capetele răsturnate într-o parte, asemeni morților. CAMILAR, N. I 132. Intrai în odaie, unde Grigoriță dormea dus, mă dezbrăcai repede și mă trîntii în pat. HOGAȘ, DR. 258. (Poetic) Natura doarme dusă, tăriile în pace. EMINESCU, O. IV 408. ♦ (Despre noțiuni de timp și despre întîmplări văzute în mers) Trecut, dispărut. Cu ceea ce am auzit de la bătrînii din partea locului m-am putut întoarce în anii duși. SADOVEANU, O. VII 271. Mă cufund în trecut și visez la zilele duse? RUSSO, O. 100. ◊ (Substantivat) O clipă să mai gust din cele duse. VLAHUȚĂ, P. 67. 2. Fig. Desprins de realitate, străin de ce se întîmplă în jur, absent, îngîndurat. Nastasia sta dusă. Recita în gînd, ca pe niște rugăciuni, scrisorile ce le primise de la Mitrea. SADOVEANU, M. C. 185. Rămîne cu ochii duși. CAMIL PETRESCU, T. I 104. Și ascultă, dus din lume, a ei dulci și timizi șoapte. EMINESCU, O. I 51. ◊ Expr. Dus pe gînduri = preocupat, absorbit de gînduri. Ceasuri întregi rămîne dus pe gînduri, incapabil de a lucra ceva. VLAHUȚĂ, O. A. 449. De la o vreme încoace însă, nu știu ce avea, că era tot galeș, trist și dus pe gînduri. ISPIRESCU, L. 2. Sta jos pe covor, dus pe gînduri. CARAGIALE, O. III 81. (Cu construcția schimbată) Cu furca-n brîu, cu gîndul dus, Era frumoasă de nespus În portu-i de la țară. IOSIF, V. 41.