duși În Tend. act., p. 86, am inserat cuvîntul duși, pe care l-am explicat ca plural al lui duh, socotind că duhuri este o formă mai nouă, refăcută. Nu mi-a trecut prin gînd că e nevoie de o argumentare în favoarea acestei idei, pînă de curînd, cînd am găsit la Udrescu a fi în dușii lui, a-și veni în duși, puse împreună cu a vorbi cu dușii de pe lume. Este clar totuși că în expresia din urmă avem participiul lui a duce. Am căutat atunci în dicționare și am găsit în TDRG duși buni, considerat ca participiul lui a duce; la CADE se trimite la v.sl. дoyшa care e feminin și Înseamnă „răsuflare”. DLRM îl explică prin lat. dușii (de ce la plural?) „spiriduș”, de origine celtică. E greu însă de crezut că un astfel de cuvînt ar fi ajuns pînă la noi. Lucrurile au fost văzute just, după părerea mea, numai de DU și de SCriban. Mi se pare indiscutabil că avem de-a face cu pluralul de la duh, cu valoarea pe care o cunoaștem; ceea ce ne interesează este forma de plural, dar masculinul mi se pare normal pentru numele unei ființe, fie ea și supranaturală. Schimbarea lui h în ș nu are de ce să ne surprindă, cf. monarși, plural de la monarh (DLR), și multe altele. Forma pe care o socotesc ulterioară, duhuri, s-a putut răspîndi atunci cînd duh a căpătat sensuri ca „miros”, „temperament” etc.