EPOPEE (< fr. épopée < gr. epopeia, din gr. epos, narațiune și poiein, a crea în versuri) Specie a genului epic, amplă narațiune în versuri, mult mai extinsă decît poemul, și caracteristică prin numărul mare de personaje, complexitatea intrigii (pe lîngă acțiunea principală apar și acțiuni secundare) și în cuprinsul căreia se povestesc întîmplări eroice, legendare sau istorice, la care iau parte și forțe supranaturale. Dezvoltată în antichitate, epopeea apare atît în literatura populară (ex. epopeele atribuite lui Homer, Iliada, Odisseea ; epopeele indice, Ramayana, Mahabharata ; Niebelungenlied [Cîntecul Niebelungilor], la germani; Chanson du Roland [Cîntecul lui Roland], la francezi, cît și în literatura cultă ca Eneida lui Vergilius, Divina comedie a lui Dante Aligheri, Lusiadele lui Camoens, Paradisul pierdut de Milton, La sechia rapita [Găleata răpită] de Tassoni etc.). Epopeea poate fi eroică (ex. epopeele homerice sau cele indice); istorică (ex. Henriada de Voltaire, Michaiada de I.H. Rădulescu); filozofico-religioasă (ex. Paradisul pierdut de Milion); eroi-comică (ex. Batrahomiomahia de Homer, Țiganiada de I. Budai Deleanu). În ceea ce privește compoziția ei, epopeea are caracteristic invocația (v.). Ex. Cîntă zeiță, mînia ce-aprinse pe-Achil Peleianul... (Homer, Iliada) Muză! ce lui Omir odinioară Cîntași Vatrahomiomahia, Cîntă și mie, fii bunișoară, Toate cîte făcu țigănia. Cînd Vlad-Vodă îi dede slobozie, Arme ș-olaturi de moșie. (I. BUDAI-DELEANU, Țiganiada) Invocațiile diferă de la poet la poet. Astfel, locul muzei, în La Henriade a lui Voltaire, îl ia adevărul. Descends du haut des cieux auguste Vérité Répands sur mes écrits la force et la clarté. (Coboară din înaltul cerurilor august Adevăr, Revarsă asupra scrierilor mele putere și limpezime.) Invocației către muză îi urmează expozițiunea (enunțarea pe scurt a subiectului), narațiunea (povestirea faptelor) și deznodămîntul (v. expozițiune, narațiune, deznodămînt). Temele, în epopee, diferă și ele. Homer, de exemplu, în Odiseea, povestește întoarcerea lui Ulysse în Itaca, iar în Iliada, mînia lui Ahile; Vergilius, în Eneida, așezarea lui Eneas în Italia; Milion, în Paradisul pierdut, alungarea din Paradis a primilor oameni etc. Acțiunea în epopee are unitate și întregime, aceasta nu trebuie însă confundată cu unitatea de acțiune din tragedia clasica. Unitatea acțiunii nu exclude episoadele (v.). Nu numai întinderea acțiunii (epopeea corespunde romanului în proză, în această privință), dar, cum s-a arătat, și numărul mare de personaje, unele principale, altele secundare, caracterizează epopeea. În acțiunea acestor personaje, un rol deosebit îl are miraculosul. Uneori, în epopee, gravității faptelor povestite îi ia locul comicul, ca în Țiganiada de Ion Budai-Deleanu, caracterizată de autor ca poemation eroi-comico-satiric, noțiunea poem identifieîndu-se adesea cu cea de epopee. În literatura noastră, încercări în domeniul epopeii, dar neterminate, sînt Michaiada de I.H. Rădulescu, Ștefaniada de C. Negruzzi, Negriada lui Ar. Densușianu etc. Ca versificație, caracteristic epopeii este hexametrul. În privința stilului, abundă epitetele de o mare varietate, numeroase comparații, ample, duble, triple și chiar cvadruple: Ex. Dar și troienii dau zor. Cum oile strînse în țarcul Unui oier mai cuprins, cînd laptele alb li se mulge, Behăie-ntr-un-auzind al mieilor glas de departe, Astfel în tabăr-a fost și strigătul lor și-alălaia. (HOMER, Iliada)