ETERN, -Ă, eterni, -e, adj. Care este nesfîrșit în timp, care există de totdeauna și nu va înceta niciodată să existe; nepieritor, veșnic. Asupra pădurii veghează de sus Cetatea eternelor stele. GOGA, P. 52. Din ce în ce mai singur mă-ntunec și îngheț Cînd tu te pierzi în zarea eternei dimineți. EMINESCU, O. I 114. Muntele Olimpului, cu a lui cunună De ninsori eterne, se zărește-n fund. BOLINTINEANU, O. 106. ◊ (Adverbial) Pe frunzele de iederi etern va cădea rouă Și vînt în zorii zilei cu drag va scutura Etern picurii limpezi din frunzele ce-i plouă. COȘBUC, P. II 193. Înecat de iubire pentru o ființă ce nu mai exista, ar fi dorit ca etern să ție astă-noapte. EMINESCU, N. 39. ♦ Care se repetă necontenit, cu perfectă regularitate. Acest etern răsărit de soare... este amintirea vremilor copilăriei. GALACTION, O. I 329.